Despre parte ca întreg

In mod curent, presa culturală bucureşteană reflectă exclusiv mişcarea artistică din spaţiul de referinţă şi, cu mici excepţii, din împrejurimi. Rareori, şi doar în măsura în care există implicări directe, se mai comentează şi cîte un eveniment care a avut loc şi în alte zone ale ţării. Această situaţie deja cronicizată a dus la o anumită enclavizare a mişcărilor artistice din diferite regiuni ale ţării, iar proasta comunicare face ca însăşi sensibilitatea receptării să suporte nenumărate disfuncţii. Dacă sudul României şi Moldova, adică aproximativ spaţiul vechiului Regat, se mai regăsesc în acelaşi tip de reprezentare şi în acelaşi orizont de aşteptare, Transilvania şi Banatul, dar, în special, Transilvania, continuă să rămână un vast teritoriu necunoscut în esenţă şi încă neexplorat sistematic, atît pentru istoriografia, cît şi pentru critica românească de artă. Anvergura clivajului dintre Sud-Estul şi Nord-Vestul ţării nu o oferă, însă, atît spaţiul rarefiat şi amăgitor al culturalului, cît acela mult mai frust şi cu adevărat necruţător al economicului care se exprimă, evident, în coordonatele şi prin mecanismele pieţei de artă. Poate că un răspuns specific la acest tip de autism, la această patologică noncomunicare, este consolidarea comunităţilor artistice pe criterii zonale, comunităţi atît de puternice ca energie creatoare şi de spectaculoase ca formă de structurare încît reuşesc să devină exponenţiale pentru fenomenul naţional în totalitatea sa. Astfel, dacă analiza critică şi judecata istoriografică ar poposi o clipă în Bistriţa, de exemplu, şi s-ar apleca sistematic asupra unor artişti precum Vioara Popescu, Miron Duca, Maxim Dumitraş, Marcel Lupşe, Mihai Perca, Vasile Tolan şi încă mulţi alţii, s-ar constata, pe nesimţite, că obiectul de studiu ar fi arta românească însăşi, în toată complexitatea ei ş