Este un loc comun că o moarte a unui singur om, pe care o poţi vedea însă cu ochii tăi, te tulbură infinit mai mult decît moartea, abstractă, statistică, a mii şi mii de oameni. O senzaţie asemănătoare am de fiecare dată cînd dau, concret, peste cîte o carte cenzurată în anii comunişti, care mă uluieşte şi îmi deschide spectacolul crud al torturilor la care a fost supusă literatura, deşi teoretic ar fi trebuit să fiu pregătită îndeajuns pentru acest masacru.

Am recitit de curînd Muzeul negru, carte a unui celebru scriitor, prieten tîrziu al suprarealiştilor, A. Pieyre de Mandiargues, apărută în colecţia Globus în 1975. Păstram amintirea uneia dintre cele mai frumoase, mai crude şi mai tulburătoare istorii care s-au scris vreodată, Sîngele mielului (Le sang de l'agneau) şi a cîtorva elemente de atmosferă cum numai un ins cu puternică fibră poetică poate compune. Nu ştiam însă că tocmai această primă poveste, Sîngele mielului, pe care, după ce ai citit-o, n-ai cum s-o mai uiţi, fusese tăiată de foarfecele cenzurii.

În prima ei parte, nuvela e un fel de "zburător" în proză, scris cu maximum de rafinament: o fată de la o fermă care trăieşte aproape de natură şi de animalele ei începe să descopere că are un trup. Iar acest trup face ce vrea el, ca un drăgălaş animal nedomesticit. La vîrsta micilor descoperiri, a marilor nedumeriri şi a uriaşelor aşteptări, întreaga afecţiune şi grijă a fetei se concentrează asupra unui iepure, botezat foarte potrivit Souci. (Numele din carte sînt cu subtext, familia fetei se numeşte Cain). Aceasta e aşadar prima parte a unui triptic dedicat ieşirii din copilărie. Partea centrală, cea mai importantă, este o scenă de familie, o cină mai crudă decît cele mai crude scene pe care le-am citit vreodată. Performanţa lui Mandiargues este că, descriind cu economie de mijloace şi concentrate poetice o liniştită masă de