Un prieten - poate singurul meu cititor atent - mi-a pus o întrebare care m-a făcut să tresar: "Dom'ne"- asta e, în slang-ul lui, un fel de "domnule" plus "nene" - "am impresia că n-ai observat că-n România s-a produs o schimbare de putere. Tot cu Iliescu şi Năstase ai treabă! Chiar îţi place tot ce se întâmplă sub Băsescu şi Tăriceanu? Ai început deja să trăieşti din furiile trecutului?" Trebuie să admit că amicul meu a atins un punct sensibil. Fireşte că i-am dat un răspuns în doi peri ("Stai să-mi epuizez stocul de amintiri despre ticăloşiile celor vechi şi ajung şi la cei noi"), dar esenţa întrebării e cât se poate de viabilă.

Pe de altă parte, am constatat că ne despărţim prea uşor de trecut. Vreau să spun, ne desprindem cu un fel de voioşie tâmpă de tot ce ne făcuse până ieri nefericiţi. Aşa s-a întâmplat în 1989, când fuga lui Ceauşescu ne-a determinat să uităm de lumea lui Ceauşescu. La fel, în 1996, când o dată cu înfrângerea lui Iliescu ni l-am scos automat din minte - pentru o vreme, desigur. Şi, din păcate, la fel par să stea lucrurile şi acum, când constat o convieţuire tot mai dezinvoltă între agenţii trecutului şi firavii reprezentanţi ai înnoirii. Or, România nu se poate despărţi de propria mizerie morală înainte de-a o descrie minuţios şi de-a o judeca. Altminteri, vom retrăi la nesfârşit aceleaşi coşmare şi vom recădea în aceleaşi hăuri.

În fapt, n-am nici pe departe impresia că regimul Iliescu-Năstase a răposat întru tristă amintire. Oricât ţi-ai roti privirea, numai de pesedei, mărturisiţi ori ascunşi, dai. De la televiziuni la radio, de la instituţii publice la întreprinderi de stat, mafia pesedistă îşi vede liniştită de treburi. Aşadar, Iliescu şi Năstase rămân în continuare simbolurile şi reperele societăţii româneşti. După scurtul foc de artificii din campania electorală şi din primele două săptămâni de după inst