Recent, cu doar cîteva săptămîni înaintea aniversării vîrstei de nouăzeci de ani, dar la capătul unei suferinţe adînci, născută deopotrivă din erodare fizică şi din exces de luciditate, pictoriţa Eugenia Iftodi s-a stins din viaţă.
De origine basarabeană, descendentă a unei familii de foarte bună condiţie, ea a cunoscut de timpuriu, din adolescenţă aproape, mediul artistic românesc - la început cel ieşean - şi a crescut oarecum în vecinătatea şi sub protecţia lui Nicolae Tonitza. De altiminteri, pînă aproape de stingere, ea a păstrat darurile pe care profesorul i le făcuse cu peste şaptezeci de ani în urmă, unele dintre ele, mai exact cincizeci şi cinci de desene, fiind donate de curînd Muzeului Bruckenthal din Sibiu. Dar dincolo de prezenţa personajului, profund, spectaculos şi, de multe ori, incomod, Eugenia Iftodi rămîne un pictor cu totul special, un arhitect al formei eroice şi, simultan, un caligraf al existenţelor suave. Textul de mai jos, scris cu prilejul apariţiei albumului Chipuri şi locuri, înceracă să surprindă tocmai fizionomia artistică a unui om care, cel puţin în ultimile decenii, îşi baricadase esenţa de plastician în spatele unei complexe şi, de multe ori, vehemente retorici intelectuale.
Trăind de multă vreme într-o izolare autoimpusă, poate spre a-şi apăra mai bine patrimoniul complex al amintirilor, judecata nealterată şi marile vecinătăţi ale artei noastre moderne - de la Tonitza la Ţuculescu -, pictoriţa Eugenia Iftodi a ieşit pe nesimţite atît din spaţiul previzibil şi determinat al marii aglomerări urbane, cît şi din timpul imediat al istoriei mici. Deşi generaţia mijlocie şi cea tînără n-o mai cunosc deloc, sau o cunosc extrem de vag, mai curînd prin cartea pe care a scris-o acum cîţiva ani despre Ion }uculescu decît prin expoziţii ori prin prezenţa publică nemijlocită, artista a continuat să trăiască în in