"A zis ceva la întîmplare, c-aşa e viaţa, că se mai întîmplă, că nu-s probleme, că o să găsim noi o soluţie. După asta şi-a sunat secretara, i-a spus că e deja tîrziu şi că poate să plece, el o să mai rămînă, mai are de rezolvat ceva cu tovărăşica, adică cu mine. Secretara a plecat imediat, cred că era obişnuită cu chestiile astea, am auzit uşile şi am rămas singuri în toată clădirea. Era vreo 7 seara, eram în mijlocul oraşului, dar totuşi foarte singuri, cine oare ar fi îndrăznit să-l deranjeze pe tovarăşul prim-secretar? Băieţii de la poartă vegheau două etaje mai jos, la capătul acelor nesfîrşite culoare, luminate acum doar de neonul de veghe. După care şi-a slăbit nodul de la cravată." Îmi vine să-i spun că scenariul e de-a dreptul banal, dar mă abţin. Femeia din faţa mea e convinsă că povestea ei e unică. Şi extraordinară. O cunosc de mult. În vremea aceea ne vedeam rar, doar cînd venea la mătuşa ei din Bucureşti. Sau atunci cînd venise să dea admitere la facultate. Prima oară picase. Se-ntorsese în oraşul ei, reşedinţă de judeţ cu orgolii naţionale şi ierarhii locale. Era silită să-şi amîne speranţele pentru încă un an. Familia îi căutase un loc comod. Ceva unde să nu se omoare cu munca. Nu era esenţial să cîştige, ci doar să aibă timp de-nvăţat pentru următoarea sesiune. De exemplu, referentă la comitetul judeţean de partid. Au trimis-o în audienţă. "A spus că mă ştie de mult, că m-a văzut la spectacolele cu elevii-poeţi, că sînt o fată drăguţă, chiar frumoasă. Că facultatea e importantă, dar că n-ajunge. În Bucureşti n-o scoţi la capăt, aşa, oricum, trebuie să ai puţină experienţă de viaţă. Părea obosit, dar îmi strîngea mîna cu putere. Mi-am smuls-o şi m-am ridicat brusc de pe scaun." Numele primului secretar îmi era cunoscut. Făcea parte din înşiruirea ce însoţea şedinţele Comitetului Central al PCR, unde era membru din oficiu. Evident, nu îl văzusem