Primită în NATO şi la doi paşi de UE, societatea românească începe să realizeze ce semnifică, pentru fiecare dintre membrii săi, schimbarea de statut geopolitic. Poate că într-o manieră deocamdată difuză, oamenii pricep că adevăratele mutaţii nu sînt cele trecute în contul agitatei "tranziţii" din ultimii 15 ani, ci mai curînd cele care vor veni în următorii 15. Pînă acum, chinurile ţineau de sabotarea capitalismului. Sau de prostul aranjament intern, rezultat din lipsa unei direcţii strategice. De acum înainte, România va trebui să livreze reforme reale şi contribuţii practice menite să o aşeze, cu adevărat, alături de partenerii săi euro-atlantici. Ne-am dorit maximum. Am vrut să beneficiem de cea mai avantajoasă companie mondială. E deci cazul să ne facem temele, pentru a putea rezista la nivelul de care, fără glorie şi cu cronice retarduri, ne-am agăţat. În tot acest răstimp de amînări şi aproximaţii, am dat vina pe factorii externi sau de conjunctură. Este perfect recognoscibilă, aici, tactica ratatului, care se disculpă retoric. Din păcate, "Occidentul", în care ne-am trezit încapsulaţi, nu trece prin cea mai bună dintre vîrstele sale. Relaţia euro-americană e convalescentă. Reforma ONU - un test intelectual pentru genii - e complicată de stringenţa reformării tuturor celorlalte organizaţii multilaterale, de la OSCE şi Consiliul Europei, pînă la OECD şi... Liga Arabă. Dacă totul s-ar putea reduce la căutarea unui nou contract între G7 şi puterile asiatice emergente, am avea încă motive de optimism. Dacă pacea din Orientul Apropiat şi stabilizarea noilor vecini ai UE ar fi obţinute, am avea încă de ce să sperăm. Dacă Nordul post-industrial ar cîştiga pariul de solidaritate cu Sudul, am primi, de asemenea, argumente pentru ne redobîndi încrederea că lumea e guvernabilă. Problema majoră e însă iscată de un alt element îngrijorător. Un element de profunzime