La cinci ani de la lansarea sa, in 29 februarie 2000, revista Observator cultural reapare, dupa o pauza de o luna, intr-o noua formula redactionala si grafica, dar si intr-un context cultural mult diferit fata de cel initial. Si, cind spun „diferit“, ma gindesc in primul rind la o mult mai mare diversitate a ofertei culturale, atit la nivel editorial, cit si in privinta numarului de reviste de profil, apte sa reflecte si sa analizeze profesionist dinamica tot mai sustinuta a fenomenului cultural contemporan de la noi si din lume. Desigur, nici contextul politic nu trebuie neglijat, mai cu seama ca rezultatele alegerilor generale din noiembrie-decembrie 2004 au anulat, cel putin pe moment, pericolul subordonarii presei independente unor obscure si limitate interese de partid.

In cei cinci ani de aparitie neintrerupta, Observator cultural s-a impus pe „piata ideilor“ prin promptitudinea interventiilor pe teme de actualitate si prin calitatea intelectuala a colaboratorilor sai, prin atitudinea transanta si radicalismul optiunilor, ca si prin disponibilitatea de a pune in discutie, fara prejudecati, o serie de subiecte multa vreme considerate tabu, ceea ce a atras asupra revistei (si asupra unora dintre semnatari) nu doar aprecieri, ci si reprosuri, formulate pe varii tonuri. Dincolo de subiectivitati, de orgolii sau de resentimente, dincolo de reusite certe si de inevitabile „accidente de parcurs“, Observator cultural a devenit o institutie de sine statatoare, un spatiu necesar al dialogului cultural, al dezbaterilor pe teme „la zi“, o revista care a promovat si o va face in continuare, cu aceeasi consecventa, spiritul critic si cultura ideilor.

Contextul in care reapare Observator cultural este diferit si pentru ca in ultimii cinci ani s-a produs o falie in cultura romana, determinata in buna masura de o versiune autohtona a celebrei querelle des a