Nu am vazut expozitia. Ma voi referi doar la citeva aspecte teoretice si politico-ideologice ale demitizarii istoriei, cu speciala privire asupra memoriei sociale romanesti de dupa 1989.
Acum un deceniu, Lucian Boia a introdus in dezbaterea noastra publica o versiune radicala de revizionism istoric, incepind cu best-seller-ul Istorie si mit in constiinta romaneasca. Cartea, o sinteza polemica a istoriei istoriografiei romanesti, muta analiza din planul lecturii critice aulice (in care excelasera Alexandru Zub si regretatul Pompiliu Teodor, secondati de citiva istorici care nu focalizau pe istoria istoriografiei, ci o subsumau cercetarii empirice) in planul unei deconstructii relativiste, expusa colocvial si organizata in jurul notiunii de mit istoric. Pentru literatii romani – in ansamblu mai bine conectati decit istoricii la conversatia academica internationala –, mitul fusese o paradigma uzuala in anii 1970 si 1980, datorita influentelor conjugate ale mai multor modele, unele ireconciliabile, mergind de la Eliade la Lévi-Strauss, de la Jung la Barthes, Genette etc.
Catre 1989, inflatia de „mit“ si „mitologie“ devenise patenta in studiile noastre literare: pina si cei mai anosti studenti, „indrumati“ adesea de dascali semidocti, scriau lucrari de seminar si licenta intitulate Mitul... in opera lui.... Categoria inrudita, „imaginarul“, fusese si ea explorata de literatii romani, de unii istorici ai artei si filozofi, mai putin sub influenta lui Sartre, cel care lansase notiunea in L’Imaginaire (1940), cit sub impactul unor Gilbert Durand si René Girard. Categoria „imaginar“ a fost indigenizata la noi fara contextul de emergenta, confluenta psihologiei cognitive cu fenomenologia (Sartre, dupa ce daduse L’Imagination in 1936, isi subintitula volumul din 1940 Psychologie phénoménologique de l’imagination). S-a impus astfel varianta ulterioara a categ
