In privinta expozitiei amintite, eu cred ca s-a mers prea departe cu reprezentarea grotesca a lui Stefan cel Mare – care avea un lejer tricou de marinar, ceea ce mi-a sugerat unele continuturi politice subliminale, anticipative, privindu-l pe viitorul ocupant al Palatului Cotroceni... –, dar caut sa inteleg ratiunea intentiei demitizante si s-o contextualizez. Mi s-a parut, in consecinta, evident faptul ca sarcasmul artistilor plastici avea in vedere mitul popular oficial tesut in jurul domnitorului, nu figura istorica in sine. Intr-o cultura care face primii ei pasi in postmodernitate, raminind totusi premoderna la nivelul segmentului ei social decizional majoritar, al oamenilor aflati intre 30 si 55 de ani, o asemenea abordare neoavangardista isi are legitimitatea sa deconstructiva plauzibila, cu conditia sa nu ramina singura perceptie culturala si politica pe care o acreditam public.
O comunitate nationala puternica, stabila si nefluctuanta sub aspectul psihologiei identitare ar trebui sa asimileze asemenea deconstructii fara psihodrame colective sau individuale exacerbate, fiindca nu toate demitizarile submineaza direct si patetic fiinta nationala, asa cum inca se mai crede. Intrebarea pe care o am, in acest punct incipient al discutiei, vizeaza tocmai soliditatea constiintei identitare si istorice a celor care se inflameaza ca un domnitor legendar este reprezentat cu un tricou dungat de loisir, adica nemartial. Romanii au inlocuit de multe ori istoria cu isteria nationalista, autarhica si mitizanta: impresia mea – care ma inspaiminta – este ca reactionind virulent la o impenitenta juvenila de genul celei intilnite in expozitia cu pricina, multi au facut-o de pe pozitia propriei lor incertitudini in privinta faptelor din trecut, pe care, de altminteri, le cautioneaza cu puterea literei de lege.
- O istorie vigilenta, cu arma la purtator
