Noapte haiduceasca intr-o locanta de la marginea Bacaului, cindva, pe la mijlocul anilor ’90.
Spre orele trei, petrecaretii – insi care au stors deja averi frumusele din banii publici si pe care vremea a dovedit ca-i asteptau functii si mai mari, cu totii tineri, dar „imbatriniti in raotati“ – se ridica anevoie pe picioare, isi sprijina pintecele de tablia mesei, ridica paharele si incep sa lalaie cintecul „Noi sintem romani, noi sintem aici pe veci stapini“.
Miscati de patriotismul barosanilor – care, in loc sa-i zica de inima albastra sau de femei, isi cinta tarisoara chiar si-n miezul celei mai crunte betii – alti doi insi aplauda, in contratimp, pe ritmul zbieretelor: un sef din politie destituit de citeva ori si de tot atitea ori uns la loc si un comisar de Garda Financiara, a carui nevasta invirte intr-o zi afaceri cit nu poate el verifica
intr-o luna. Martorul ocular povesteste ca – inainte de a i se rupe lui filmul – ultimul cintec pe care-l atacasera acesti veritabili „pui de lei“ era „C-asa-i romanul…“.
Comica intr-un anume fel, scena de mai sus mi-a venit in minte zilele trecute, in fata declaratiei prin care Traian Basescu le batea obrazul europenilor care o tin langa cu „Romania – tara coruptiei“. Presedintele considera ca nu toti cei 22 de milioane de romani trebuie sa suporte o astfel de eticheta si-i invita pe oficialii din Abendland sa fie draguti si sa dea si ceva nume de corupti.
Lasind la o parte momentul ales de seful popularilor germani pentru a readuce in discutie aceasta problema, raspunsul populist al lui Basescu si replica suspecta de ipocrizie a nemtilor (contractul cu EADS a fost incredintat, fara licitatie, de guvernul trecut, dupa ce Nastase si Schröder au rinjit electoral impreuna in beneficiul primului) – chestia asta cu Romania coruptiei merita toata
atentia.