Relatia noastra cu istoria este una, ca sa-i spunem asa, foarte complexa si de aici, poate, si nenumaratele noastre complexe in fata istoriei. Ca orice popor ajuns tirziu – si asta in situatia in care a ajuns si atunci – la experienta dura a unei existente aerobe, popor care soseste mereu la fata locului taman dupa ce locul cu pricina a fost deja marcat, noi am avut mai mereu constiinta, marturisita sau nu, a unei suspendari din realitatea nemijlocita si a unui boicot perpetuu exercitat din toate directiile. Faptul ca din limba dacilor doar albanezii ne mai restituie azi cite ceva, dar si ei cu multa parcimonie, faptul ca nu s-a descoperit nici un fel de scriere aferenta acestei civilizatii, decit in mintile exaltate ale unor arheologi amatori si in imaginarul piclos al cite unui poet chtonic, simultan cintaret de partid si cititor in pietre, in loc sa ne puna pe ginduri si sa ne fortifice in bataliile cu prezentul, ne-a aruncat intr-o inclestare priapica, orgiastica, eleusina – sau cum vrem sa-i mai zicem – cu toate gaurile negre de pe axa noastra diacronica, iar produsul acestui coit eroic a fost, nici mai mult, nici mai putin, decit celebrarea celor 2050 de ani fix de la nasterea primului stat centralizat dac sub conducerea lui Burebista, evident inaintasul lui Decebalus per Scorilo...
- Ne nastem, asa, pe sest, direct crestini
Habar nu avem ce s-a intimplat pe aceste meleaguri, adica in vastul areal carpato-danubiano-pontic, de la plecarea romanilor si pina la venirea ungurilor, dar ne uitam in fundul istoriei cu atit mai fascinati cu cit nu vedem nimic... Desi popoarele din jurul nostru au niste momente fondatoare, e drept, hat incolo spre mileniul doi, si se stie clar ca pe unii i-a crestinat Stefan (al lor!), pe altii Boris (tot al lor!), pe altii nu mai stiu cine (din nou al lor!), doar noi iesim tiptil, tiptil din cronologie, ca sa nu spu
