Totul a început acum doi ani cînd am fost invitat să predau un curs de radiojurnalism pentru elevi de liceu. După o scurtă prezentare generală a peisajului media autohton, m-am refugiat comod şi inconştient într-o comparaţie pe care o credeam relevantă pentru a marca progresele înregistrate în domeniu: am pus în balanţă presa de dinainte cu cea de după 1989. Minute bune am vorbit despre Flacăra şi Scînteia, despre programul de două ore al Televiziunii Române, despre celebrele voci de la Europa Liberă, fără să conştientizez, decît relativ tîrziu, că pentru cei mai mulţi dintre tinerii mei auditori vorbeam despre fantome ale trecutului: în 1989 nu împliniseră încă 5 ani, prin urmare, singura lor amintire despre comunism era legată, în cel mai bun caz, doar de caraghiosul costum de pionier. Nimic altceva. Despre Ceauşescu, cozi, raţii, Securitate sau Revoluţie ştiau din cărţi sau din povestirile părinţilor. Iar nefericitul de mine încercase minute bune să le explice progresul presei româneşti, recurgînd la o comparaţie lipsită de relevanţă, în care unul dintre termeni le era aproape necunocut! Respectiva întîmplare m-a dus cu gîndul la nenumăratele situaţii, în care am fost pus să relatez diverşilor amici veniţi din Occident, povestea sinistră a anilor de teroare sub care a stat România comunistă. Mulţi dintre ei ar fi vrut să ştie şi să vadă mai multe despre acea perioadă, aşa că mi-au cerut să le indic un loc în care să poată merge pentru a cunoaşte istoria comunismului. "Adică un fel de muzeu, cum este cel al Holocaustului." În ochi le-am văzut de fiecare dată licărind speranţa şi tot de fiecare dată i-am auzit întrebînd: "Există?" Nu există. La 15 ani de la căderea comunismului, în capitala României, la Bucureşti, nu există nici măcar un singur loc în care să poată fi privită şi înţeleasă istoria neagră a ciumei roşii. Pentru adolescenţii anilor din urmă, dar ş