În Franţa, liceenii sînt din nou în stradă. După Devaquet în 1986, Balladur în 1994 şi Ferry în 2003, Fillon, actualul ministru al Educaţiei şi Cercetării, se află la rîndul său în situaţia de a bloca, cel puţin pentru moment, reforma învăţămîntului. În Franţa, nici un guvern nu se joacă cu elevii şi studenţii, aşa că negocierile continuă cu mare prudenţă. Nu ştiu - şi nu intenţionez să-mi dau cu părerea - cine are dreptate sau cîtă îndreptăţire au revendicările elevilor; cert este că ele sînt elaborate şi detaliate şi au provocat îndelungi dezbateri de societate. Prin comparaţie, mi-ar plăcea ca studenţii noştri să pună sistematic în discuţie, de pildă, "procesul Bologna", în care ţara noastră s-a angajat integral, înaintea altor ţări sau universităţi europene şi despre care ştim, în fond, atît de puţine lucruri. La noi însă, nu numai studenţii nu par să-şi pună această problemă, ci chiar şi profesorii sînt la fel de pasivi, doar unii responsabili din învăţămînt fiind preocupaţi de unele aspecte tehnice, precum refacerea planului de învăţămînt sau mecanismul creditelor transferabile. Din nou, nu ştiu - şi nu intenţionez să-mi dau cu părerea - dacă, dincolo de necesitatea evidentă a unei convergenţe europene şi în domeniul educaţiei, schimbările concrete pe care le implică "procesul Bologna" sînt mai mult sau mai puţin pertinente, dar o implicare publică în dezbaterea procesului social, pe care îl va declanşa această schimbare, mi s-ar părea cel puţin binevenită. Intelectualii români nu par să fie însă doritori să se implice nici într-o astfel de discuţie de societate care îi vizează totuşi direct. În cel mai bun caz, avem de-a face cu declaraţii de principiu, vizînd alinierea cu valorile şi cultura europeană. Adică? "A sprijinit vreodată tabăra democraţilor români revendicările salariale ale unui-indiferent-care-grup de muncitori?" - se întreba G.M. Tamas în