Ani la rand – grei si extrem de toxici pentru fibra firava a statului de drept – de fiecare data cand se aducea in discutie problema imensei coruptii ce bantuie Romania, dl Adrian Nastase fie tacea, fie izbucnea in comentarii naucitoare.
Fara a avea pretentia de a reproduce cuvant cu cuvant una din replicile fostului prim-ministru, spiritul acelei ziceri enervate era "Toata lumea umbla cu coruptia in gura, dar nimeni nu aduce dovezi". Reactionand astfel, dl Nastase parea personajul unei cunoscute anecdote, in finalul careia, spre uluirea audientei, intreba "Unde-i baba, sa-i rup laba".
Erau anii in care Corpul de control al primului-ministru era mai degraba un corp de balet, iar prim-balerinul Autoritatii Nationale de Control era dl Ionel Blanculescu – cum ar veni, platfusul potrivit la maneaua potrivita.
Dupa pierderea alegerilor, dl Nastase a devenit editorialist al Jurnalului National. Faptul, trebuie sa recunosc, m-a cam emotionat.
Dar si mai mare mi-a fost mirarea citind unul din editorialele fostului premier in care autorul marturisea ca a avut un moment de ragaz in care a recitit a treisprezecea scrisoare persana a lui Montesquieu din care si citeaza faimoasul adagiu "Ce lucru nemaipomenit! Cum poate cineva sa fie persan?".
Cusurgiu cum sunt, hop si eu cu "Ce lucru nemaipomenit! Cum poate un fost prim-ministru sa fie editorialist?".
Dar mirarea mirarilor ramane pentru mine cum e oare cu putinta atata stranietate – in timp ce dl Nastase, doctor in Drept, reciteste din Montesquieu tocmai "Scrisorile persane", eu, un parlit de scriitor, coplesit de a fi devenit coleg de editorial cu dl Nastase, recitesc din Montesquieu tocmai "Spiritul legilor".
Si, asediat de atatea bizarerii disperante, ma intreb: n-ar fi fost mai natural ca eu sa recitesc "Scrisorile persane", iar dl Nastase sa r
