La 6 martie 2005, în Republica Moldova se va vota pentru cel de-al patrulea Parlament. Mulţi susţin că aceste alegeri ar putea fi un moment de cotitură în istoria politică a ţinutului, dar nu pentru că actualul partid de guvernămînt (Partidul Comunist din Moldova) ar avea, în sfîrşit, un adversar de temut în persoana opoziţiei politice de la Chişinău, ci mai ales datorită efectului în lanţ al schimbărilor de putere (soft-power) din regiune. Meritul deosebit al revoluţiilor de "castane" şi "trandafiri" este că acestea au produs, prin ricoşeu, puternice ecouri printre vecini, determinate de voinţa şi necesitatea de a continua cursa schimbărilor; iar pe de altă parte, închegarea unei largi alianţe de opoziţie, "tricotate" cu sprijin extern, a fost percepută şi ca un semnal occidental de nemulţumire faţă de stilul de guvernare al PCM, condus de lideri ursuzi, voluntarişti şi în stare de conflict cu societatea. La Tbilisi sau la Kiev, aceste schimbări au însemnat o investiţie serioasă în susţinerea pluralismului politic, şi puţini se îndoiesc de necesitatea consolidării statului de drept şi a pluralismului în actualul regim politic din Republica Moldova.

Revoluţia florii-soarelui În vara anului 2004, Agenţia oficială de ştiri a Guvernului, Moldpres, lansa ipoteza că, la Chişinău, s-ar coace planul unei lovituri de stat, intitulată "revoluţia florii-soarelui", ca o replică a proceselor din Ucraina şi Georgia. Dacă prima reacţie a oficialităţilor a fost să denunţe vehement orice posibilitate de a reproduce o revoluţie de tip georgian la Chişinău, pe motive expuse şi în alte părţi, după care "mămăliga nu explodează", sau că "puterea stă bine în ratinguri", mai tîrziu totuşi aceleaşi autorităţi au părut să ia lucrurile mult mai în serios, realizînd că predicţiile se pot împlini de îndată ce ajung un subiect public, şi că nimeni nu ar trebui să subestimeze forţele