S-a împlinit deja o lună de cînd a murit Consuela Velásquez. Consuelito. Avea 88 de ani, o deficienţă respiratorie, căzuse în casă, s-a prăpădit, dar nu se poate spune că a dispărut dintre noi. Cum să dispară? Nu are cum. Mai degrabă în timpul vieţii dispăruse, dispăruse oarecum din cauza cîntecului inventat de ea. Cîţi oameni, în ultimii 60 de ani, ştiu cine a compus "Besame mucho"? "Îmbrăţişează-mă tare, cît mai strîns, ca pentru ultima oară." Nu merg prea departe, mă rezum la paşii mei de foarte prost dansator, la fetele, tovarăşele şi doamnele strînse în braţe, cu timiditatea incompetentului, în timpul unui "Besame mucho". Nici una nu m-a întrebat "Cine a scris melodia asta?". O viaţă întreagă - pînă după '89 - nu am ştiut-o nici eu; maică-mea, în puseurile ei cosmopolite, se ducea la pianul din hol şi monta melodia asta într-un potpuriu cu "Adios muchachos" şi "Clavelitos"... ca să sintetizeze totul în "Parlez-moi d'amour". "Besame, besame mucho" e, la drept vorbind şi îngînînd, fără de autor, ea face parte din folclorul eternelor popoare de îndrăgostiţi, trece ca baladele din sărut în sărut, din tremur în tremur, din gînd în gînd. Era, este şi va fi un imn internaţional, de adevăr muzical şi mondial acceptat: besame, besame mucho ... Mai contează cine a pus întîia oară verbul lîngă adverb, cine a găsit melodia, cele cîteva note la fel de definitive în muzica noastră intimă, strict personală, precum acel "solsolsol mi bemol" al Titanului? Consuelito ne-a auzit pe mine, pe "dumneata sau tu" (cum zice şlagărul dîmboviţean, şi el memorabil!), pe amîndoi, ne-a priceput şi a găsit - ca Mozart, ca Schubert, ca Brel, ca Ravel... "Pardon, vreţi să repetaţi?", îi aud pe cei prea riguroşi - care ştiu cum e cu muzica grea şi uşoară, care e diferenţa dintre un bolero şi o simfonie - "e o enormitate! E o aberaţie!". Nu mă congestionez, nu mă jenez, repet: pentru mine,