Dacă am spune că limbajul erotic, constituit ca scriitură independentă, lipseşte deocamdată literaturii române, am comite, poate, o exagerare, dar n-am spune o minciună: pare curios, însă această literatură europeană ce priveşte astăzi de la egal la egal literaturile continentului, literatura română, poartă în fiinţa ei ultimă (adică în limbaj) o carenţă perceptibilă. Nu e o carenţă gravă, atîtea literaturi există fără ea! Consecinţele perpetuării carenţei sînt multiple. Cea mai supărătoare: aproape întotdeauna cînd limba noastră literară, mai ales în proză, se vede obligată să descrie o scenă intens-erotică, scriitorul român are la dispoziţie doar două variante posibile - edulcorarea aluzivă sau grobianismul fără perdea. Între ele - nici un teritoriu vizibil. De un secol şi jumătate, atunci cînd autorul înfăţişează o scenă de iubire, concreteţea textului dispare brusc în favoarea unor aluzii poetico-filozofice (complet deplasate, în ocurenţă), cu ajutorul cărora cititorul este politicos invitat să-şi închipuie singur ce se petrece în continuare cu eroii. Aşa s-a întîmplat un secol întreg de roman românesc, de la Filimon, Bolintineanu şi Vlahuţă la Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu ori chiar Liviu Rebreanu, cel mai "crud" dintre prozatori, dar oprit şi el la pragul "indicibilului". Generaţia trăiristă a lui Mircea Eliade, M. Blecher şi Anton Holban, ridicată în numele renunţării la tabú-uri, n-a inovat nici ea la nivelul hotărîtor al limbajului. Dacă aşa stau lucrurile cu proza, e uşor de imaginat situaţia poeziei: aici, limbajul de percepţie erotică este ca şi inexistent. Doar Eminescu, în secolul trecut, a încercat să-l intuiască sub forme incipiente (într-un Ghazel ori în Antropomorfism), dar n-a fost urmat, în această direcţie, de nimeni. În ecou naiv şi întîrziat, acestei situaţii îi răspunde o parte a prozei tinere contemporane