Primii noştri poeţi (Văcăreştii, Milu, Conachi ş.cl.) erau specialişti în patologie erotică, în maladiile provocate de dragoste. Dar adevăratul medic erotolog pare să fi fost Anton Pann. Spitalul amorului tocmai astfel de boli încerca să vindece. Îndrăgostiţii - spune Pann în prefaţa culegerii - sînt ca "ostaşii loviţi în bătae şi răniţi de tot felul de arme, care-şi arăt ranele şi îşi spun durerile, cerînd ajutorul doctorilor". Metaforele marţiale sînt la îndemînă. Le folosea şi Conachi: "Amoriul, ca şi ostaşii,/ Să-narmează". În aceeaşi ecuaţie intră Marte, Venus şi, evident, "Chipidon - pruncul fără minte". Fiind "copil nebun, fiu al Venerii", zeul Amor "săgetează pepturile, le înflăcărează sîngele, şi atît îi aruncă în călduri grozave, încît mulţi îşi smintesc simţirile şi se pomenesc ca cei lunatici în somn, şi chiar deştepţi, vorbind aiurea, neştiind cum şi către cine" (Pann). Tulburările psiho-erotice pot avea urmări ireversibile: "Ba încă unii rămîn zmintiţi pentru totdeauna, fără a-şi mai putea găsi leacul, şi din spitalul amorului ajung în spitalul nebunilor (la Balamuc)". Nu este întîmplător faptul că prima broşură a antologiei Spitalul amorului (1850) se deschide cu poemul "Doftoriţa şi bolnavul". Broşura a doua începe şi ea cu o variantă a acestui poem cu scenariu previzibil. Junele amorezat se plînge de boala psihică şi fizică de care este răpus, cerînd doftoroaiei "oleacă de buruiană" tămăduitoare: "Vai! Aoleo! Măicuţă dragă; / Îmi răpui juneţa fragă, / Trupul îmi e'n pară-ntreagă, / Dorul în pămînt mă bagă". Contra unui colac ritual, ca plată simbolică, vrăjitoarea îl descîntă pe tînăr "de dragoste", alungînd duhurile rele şi chemîndu-le pe cele bune: "Veniţi voi cugete bune / Şi intraţi în acest june, / Nu'l lăsaţi că se răpune / De al dorului cărbune / Făceţi-vă alifie, / La rana lui doctorie". Spunînd că "amorul este un copil răsfăţat de poe