Creştinismul se prezintă în lume ca religie a Cuvîntului, cu urmarea că liturghia & retorica sacră subîntind cele două milenii numărate după Hristos. Arta oratorică şi-a atins culmea în perioada patristică, din care s-au inspirat succesiv geniile omiletice ale Reformei, campionii elocinţei tridentine şi romanticii catolicismului neogotic. Zeci de generaţii au primit impresia sonoră a credinţei pornite în căutarea expresiei optime. S-au lăsat influenţate de imagini şi metafore. Au ierarhizat simboluri şi au deprins minime reflexe hermeneutice menite să le organizeze alegerile morale. Catehismul, adresat copiilor, dar folosit adesea şi de către adulţi, a preluat convenţia dialogului bazat pe întrebări şi răspunsuri pe marginea dogmelor. Predica (în latineşte: sermo) a însumat orice discurs livrat în biserică, dinaintea comunităţii. Formulată tot sub cupola sfintelor lăcaşuri, omilia interpreta, pentru uzul familiilor, cutare pasaj evanghelic recitat în timpul slujbelor parohiale. Lor li s-au asociat alte genuri, precum elogiul funebru (sortit să exalte virtuţile defuncţilor iluştri), discursurile ocazionate de botez, logodnă, căsătorie sau depunerea voturilor monahale - şi panegiricele adresate sfinţilor în chiar ziua pomenirii lor. E uşor de imaginat funcţia respectivelor iscusinţe în epoca vrăjită care a precedat explozia tehnicilor media. Aruncat într-o natură preponderent ostilă, ameninţat de pandemii şi războaie, aglutinat în rigidul comunitarism medieval, torturat de pariul incert al redempţiunii, dar mai ales lipsit de orice informaţie alternativă, omul premodern a trăit exclusiv sub imperiul puterii ecleziastice. Şi a trăit, paradoxal, destul de bine, dată fiind valoarea securizantă a oricărui cod totalitar. Istoricii predicaţiei creştine au depistat trei factori vinovaţi de lentul declin al acesteia, începînd cu secolul al XVI-lea. Mai întîi, tiparul: