Anuntand intentia sa de a modifica major strategia de siguranta nationala, in sensul ca Romania sa poata initia atacuri preventive impotriva unor focare de pericol, Traian Basescu a starnit o furtuna de comentarii si proteste. Principalele cancelarii ale lumii au fost si ele luate pe nepregatite. Sa analizam acest proiect din perspectiva interesului national.

Pe care il putem lua in calcul atat la nivel principial cat si sub aspectul pragmatismului politic.

"Cea mai buna aparare e atacul" este un principiu consacrat, atat in jocul de sah cat si in strategia militara. Cu alte cuvinte, cine este capabil sa aiba initiative si sa-si ia prin surprindere adversarul are sanse mai mari de a castiga. Aceasta regula a fost aplicata de nenumarate ori in istorie.

Secolul 20, in special in cea de-a doua parte, s-a caracterizat insa prin consacrarea unor reguli de drept international, aflate sub semnul dorintei statelor de a coexista pasnic. In plin razboi rece. De aceea, cel putin formal, regula neinterventiei a avut putere de lege. Statele in conflict erau taxate drept victime sau agresoare, in functie de respectarea sau incalcarea acestui principiu.

La scurt timp dupa ce planeta nu a mai fost bipolara - dupa prabusirea lagarului comunist si diminuarea sensibila a puterii Rusiei - Statele Unite, care au ramas aproape singurul mare jucator pe arena internationala, au impus o alta regula. Si anume, doctrina sa politica si militara a admis si chiar a promovat posibilitatea unui razboi de tip preventiv.

Utilizata sau nu ca simplu pretext, combaterea terorismului a fost invocata cu obstinatie de autoritatile americane. Practic, dupa tragedia din New York, singura mare putere a lumii a promovat, ca regula, principiul interventionismului.

In paranteza fie spus, bun sau rau, esafodajul de principii pe care s-a spriji