Faptul că această problemă a relaţiei dintre eros şi literatură e pusă în discuţie acum, după consumarea unui an literar cu o ofertă narativă deosebit de bogată, mi se pare cum nu se poate mai potrivit. Iniţiativa Dilemei vechi nu reprezintă însă o premieră. Astfel de discuţii au mai avut loc în ultimii cinci-şase ani şi ele n-au făcut decît să exprime o stare de fapt: în literatura noastră, tema erotică revine în forţă, în forme simptomatice, spectaculoase, mai mult decît atractive, nu o dată provocatoare. Această revenire marchează o metamorfoză a mentalului nostru socio-moral, este semnul unei dezinhibiţii generalizate în raport cu unele teme fierbinţi ale vieţii private şi, implicit, ale literaturii. Indiferent de autor, în proza de astăzi erosul a încetat să mai fie o entitate în stare pură. După decenii întregi de cenzură şi autocenzură, tema şi-a dezvăluit brusc, şi la noi, toată reţeaua de implicaţii, condiţionări, resorturi subterane, prelungiri rizomatice. Prinsă într-o bogată plasă de virtualităţi cu deschideri spre erotism, sex, pornografie, tema şi-a pierdut idealitatea şi, în mod paradoxal, s-a umanizat. E, cu alte cuvinte, mai aproape de omul real şi de presupusa lui autenticitate cotidiană. Nimeni nu mai poate scrie astăzi despre iubire prefăcîndu-se că n-a auzit de sex-shop-uri, banalizatele deja linii erotice, pornografia în direct pe Internet, tehnicile tantrice ale amorului fizic etc. În acelaşi timp, nici un scriitor adevărat nu poate scrie doar despre aceste lucruri, decît cu riscul de a rămîne un prizonier al literaturii comerciale şi periferice. Constatînd "umanizarea" temei, am avut însă în vedere şi faptul că ea începe să ni se impună cu toată densitatea ei problematică, pe orizontala unor subiecte şi motive dintre cele mai diverse, echipotente, egale ierarhic, trecînd peste vechi tabuuri, complexe morale şi chiar şi peste o reală ins