In fiecare zi intru in Bucuresti. Intr-un fel, fac drumul pe care l-ar face orice strain care soseste pe Aeroportul “Henri Coanda”. Vin, imi fac cruce. Si mi-o mai fac o data la plecare. Un fel de “Slava Domnului ca am scapat!”. Mergi zece minute intr-un suvoi de otel care se electrizeaza in goana pe linga cel din directie opusa.
Un ciine care sare dintr-o curte si se izbeste in parapetul din plastic face bum sub rotile unei masini. Soferul, speriat, misca volanul spre dreapta. Atinge o alta masina. Nevasta conducatorului auto tipa si pe urma incepe sa plinga. N-o mai tin nervii. Totdeauna pe traseul dintre Piata Presei Libere si Otopeni alearga pe o sirma subtire.
Sau aluneca pe ea ca o bila insirata pe acelasi fir de otel. Pe marginile drumului, cit tin Otopenii, aripi de papagali enormi. Panouri colorate, pestrite, inghesuite, cu masini, mincaruri, aparatura, nume de firme, magazine, sucuri si bauturi. Parca ai trece printr-un orasel aflat in curs de alfabetizare. Nu tine minte nimic si scrie totul pe panouri. Nu poti sa citesti nimic.
Daca lecturezi un slogan risti o nenorocire. Te injura unul cu o masina scumpa sau te proptesti intr-o alta de Prahova care merge tremurind cu frica in rulmenti. De fapt, pe toate panourile din Otopeni poti citi obsesia romanilor de a agata un strain cu bani. Sa ne vada cei care sosesc in Romania! Poate ne cauta si pe noi! Tot pe drumul dintre aeroport si oras poti citi neputinta Romaniei de azi.
Amestecul de fudulie balcanica de pe panouri se insoteste perfect cu neputinta de a largi drumul. Te calci pe picioare si pe cauciucuri ca orbetii. In plina zi te apuca nebunia ca totul se stringe pe un singur culoar de mers. Un prost cu o cisterna mica spala parapetii de plastic. Sau ii umple cu apa. Esential este ca in mijlocul zilei sugruma traficul.
Vorba cuiva, pisicher ca tot
