Catusele ridicate deasupra capului, triumfator-sfidator, de catre Iacobov reprezinta una dintre metaforele timpului nostru: ele sint parte a unui bal mascat care continua sa se joace la lumina zilei. Sint sigur ca Iacobov nu e decit un pion (unul important) pe o tabla de sah cu piese mult mai grele.
N-am avansat cine stie ce cu PIB-ul, cu democratia o dam frecvent in bara, la capitolul comportament civilizat sintem la pamint. Ne merge gura inaintea mintii, iar despre onoare – mai bine schimb subiectul. Vorbim cind o tacere semnificativa ar fi salutara si tacem cind o vorba a noastra ar dezamorsa conflicte. Sintem mindri cind ar trebui sa fim lucizi si smeriti cind ar fi oportun sa actionam.
Ne dam mari admiratori ai credintei, dar batjocorim tot ce ne iese-n cale. Tremuram de frica schimbarii, dar instinctul de conservare ne adoarme cind e sa votam – ca-n 1990, 1992, 2000 – cei mai mari escroci produsi vreodata de blindele noastre plaiuri. Insa, mai presus de toate, juisam zgomotos de cite ori ni se ofera prilejul de a vedea cum se rostogoleste capul vreunei marimi a zilei.
Secventa arestarii lui Iacobov si ducerea acestuia din cladirea Parchetului pina la duba politiei are ceva de epopee. Aproape ca-ti pare rau ca nu se mai compun oratorii de tip „Doftana“, in care fiii gloriosi ai poporului, frinti sub cnutul exploatatorului, dar cu privirea neinfricata, nu pierd momentul psihologic al plasarii cite unei maxime de mare efect.
Intr-adevar, nu e putin lucru ca, dupa ce te stie o tara intreaga cine esti si ce ai facut, sa gasesti resurse pentru a ameninta din adincul rarunchilor: „Catusele astea sint ale lui Basescu. Ce-a dat, aia o sa primeasca!“.
Un psihiatru, invitat sa comenteze zicerile iacoboviene, a ajuns la concluzia ca frazele „nu au continut psihologic“. N-or fi avind. Dar un continut huliganic tot
