Niciodată n-am să uit ziua în care te-am văzut prima oară. Când m-ai luat în braţe şi-mi şopteai la ureche poveşti să mă liniştesc, convinsă fiind că nu te pot înţelege. Când m-ai sărutat prima dată crezând că nu ştiu să apreciez. Îţi priveam de atâtea ori chipul încercănat şi tânăr şi ştiam prea bine că nu ţi-e uşor după atâtea nopţi nedormite, dar nu ştiam cum să te înveselesc. Au mai trecut anii şi am aflat. M-a învăţat educatoarea cum să-ţi desenez o felicitare şi cum să lipesc una lângă alta mici floricele decupate din hârtie colorată. Apoi, m-a învăţat profesoara să scriu şi ţi-am făcut o compunere atât de reuşită încât am luat nota zece şi a fost afişată pe panoul de onoare al şcolii. Mai târziu, au urmat examene de licenţă şi fiecare notă reuşită era rezultatul a ceea ce te-ai chinuit tu atâţia ani să mă faci să înţeleg. Că fără şcoală nu poţi să-ţi faci loc între oameni. Că fără muncă nu voi putea reuşi să mă apropii de succes. Tu

mi-ai obligat să renunţ la a mai spune "nu pot". Să încerc mereu să spun "ia să văd". Mi-ai spus că există oameni buni, dar că sunt şi oameni care nu pot fi buni nici atunci când sunt fericiţi. Mi-ai arătat focul care răspândeşte în jur mult prea multe scântei, încercând să mă faci să înţeleg că, de fapt, acesta nu încălzeşte. Mi-ai repetat întruna să nu mă uit în jos. Numai oamenii slabi păşesc prin viaţă stând cu ochii fixaţi pe partea din faţă a pantofilor. Să încerc uneori chiar să zbor. Aşa mă fac nevăzută, dar văd. Să încerc să iubesc. Să dăruiesc fără a condiţiona. Să iert. Să plâng atunci când trebuie să plâng şi să râd. Mai ales să râd. Mi-ai spus că trebuie să înţeleg oamenii, apoi lucrurile, apoi ideile şi că asta, de sus în jos, este scara înţelegerii. Iar atunci când îmi va fi prea greu, când voi simţi că mi-e frică sau când mi-e foarte dor, să mă opresc puţin din drum şi să te strig.

Azi e ziua ta. As