Imi este cat se poate de clar: am o obsesie! Si ea poarta un nume: cincisprezece! Este vorba de cei cincisprezece ani postrevolutionari! Vreau, nu vreau, ma intorc mereu la aceasta perioada a tranzitiei vesnice.
Cincisprezece! E o cifra rotunda care a strans in ea destinul nostru mai mult decat ne-am putea inchipui. Probabil ca acesti ani vor deveni obiect de studiu abia atunci cand ei nu vor mai fi o povara pentru cei care se vor incumeta sa faca acest lucru. Si vor trebui, mai ales, s-o faca fara ura, fara pasiune, fara nimic, doar cu detasare.
La inceput, tentatia de a-i sterge va fi mare. Asa cum s-a intamplat imediat dupa decembrie â89, cand s-a dorit stergerea anilor de comunism de pe harta suferintei noastre.
Ca si cand acei ani n-ar fi existat, ca si cand generatiile care au trait acei ani ar fi trebuit sa ramana fara trecut, fara amintiri, treziti ca noi dintr-un experiment la care au fost supusi fara voia lor, ca si cand viata lor ar fi fost o iluzie, ca, de altfel, tot ceea ce au trait in acea perioada.
Asa se va intampla si cu cei cincisprezece ani postrevolutionari - ce pompos suna - care vor fi renegati de toata lumea, considerati ca fiind pubertatea unei Romanii aflate in cautarea identitatii sale.
Prea grabiti sa-si traiasca prezentul, oamenii vor uita de cei cincisprezece ani ca de un vis urat, ca si cand nu l-ar fi visat ei, ca si cand Romania in tot acest timp s-ar fi aflat in transa. E nedrept!
"Cincisprezece" inseamna anii in care s-a turnat fundatia unei Romanii smulse cu sacrificii enorme dintr-un trecut la randul sau uitat, cincisprezece inseamna anii de nesomn, anii supravietuirii noastre si, in cele din urma, cincisprezece inseamna anii devenirii noastre. "Cincisprezece" au fost anii scosi la lumina pe care i-am vazut in toata splendoarea lor, de oricare natura a fost ea.
Cine-
