Claudiu Saftoiu
Sunt oameni puternici, cunoscuti sau hipercunoscuti. Dimpotriva, pe altii nici nu i-ati vazut niciodata la fata. Sunt oameni de retea: nu pot unii fara altii, desi nu se sufera unul cu altul. Sunt singurii castigatorii ai celor 15 ani de Romanie post-revolutionara.
LE PLACE LA APA TULBURE. Si-au impartit balta si stau la panda, toti o data, sa nu cumva sa intre peste ei cineva. Sunt o stransura. Pazesc balta de intrusi, si – mai dihai – si-o pazesc unul de altul. Fac si desfac. Umfla nivelul apei, o invartejesc sau ii coboara limpezimea pana jos, la clisa. Dupa nevoie. Cand vor muschii lor. Sperie pestii mici, care le fug naluca din cale.
Cei mai multi din astia mici sunt inghititi, dati de-a berbeleacul, facuti una cu noroaiele. Subtireii incearca sa reziste pe cont propriu, scot capul, se aventureaza la aer curat, cauta lumina. Indata simt impresurarea spaimei. Fiorul nesabuintei, muscatura indraznelii fara precautii, plesnetul umilintei de a fi dorit sa vrea mai mult.
Sunt pusi la locurile lor de bengosii baltii, care vegheaza, vegheaza.
FIINDCA LE PLACE LA ZARVA MARE. Fonfaie multumiti. Se bucura cand pocnesc acioaiele, cand suiera petardele, cand tiuie artificiile. Hahaie fara oprire cand asurzesc natiunea cu bombe artizanale, bricolate in doi, in trei si aruncate in mijlocul afoniilor. Le dau drumul asa, din gatul mainii, cum le place sa o spuna.
Urla din toti bojogii, doar-doar sa nu-i mai auda pe ailalti ca ei racnind, nu sa se faca auziti. Prefera sa nu fie perceputi. Sa nu ii bagi in seama. Sa nu intorci capul dupa ei. Se multumesc sa stii de frica. Nu de frica lor, de ala sau de ala, ci asa, sa stii de frica in general. Sa amutesti, cand ei pornesc marele zanganit, cand orchestreaza zgomotul slinos. Ei sunt dirijorii.
LE CONVINE SA NU MEARGA LUCRURILE IN TARA. Faceau ban
