Aveam o relaţie privilegiată cu librăreasa din cartier. Tata o fermeca cu politeţurile lui dulci, bizare, de modă veche, eu îi duceam daruri mici şi încîntătoare - cafea, săpunuri, ţigări, scrisorele - iar ea ne oprea cărţi. Ani de zile a fost una din persoanele importante ale existenţei mele şi îi sînt recunoscătoare şi azi că ne-a primit în graţiile ei. Cînd a apărut Drumul cenuşii, romanul lui Augustin Buzura din 1988, m-a sunat şi m-a rugat să o înţeleg că a primit doar două exemplare, pe unul îl păstrează ea - chiar era o cititoare formidabilă, cu o bibliotecă burduşită de cărţi - pe celălalt trebuie să-l dea doctorului care a operat-o. Mi-a căzut tavanul în cap. Mă bazam atît de tare pe ea...M-am aşezat la coadă la Librăria Eminescu. Coadă, nu glumă. Nu prea aveam şanse să pot cumpăra vreun exemplar. Disperarea creştea. Peste cîteva zile urma să discutăm, în cercul meu de colegi, tema "Buzura". Un joc pe autori şi opere pe care îl jucam independent de "programa" de la facultate, în braseria "Capşa", de bon ton, nu?, un spaţiu de dezbateri de idei, pentru noi, studenţi cu capul în norii literaturii, de polemici, un spaţiu în care ni se părea că-i vedem pe Cioran, }uţea, Ivasiuc, Nichita intrînd şi animînd dialogurile noastre. Sau că în noi dospeşte ceva din aluatul acela...trăgeam la infinit de nişte cafele cu nechezol, habar n-am ce se mai lua...În fine, una din mizele esenţiale ale performanţei era chiar informaţia, procurarea, cu alte cuvinte, a cărţilor, care să fie puse sub lupă, întoarse pe toate feţele, stoarse de vlagă şi sensuri. Faptul că nu pusesem mîna pe Drumul cenuşii îmi provoca insomnii, mă scotea, într-un fel, din perspectiva exhaustivă a operei autorului la care aspiram frenetic. Am plecat hotărîtă spre subsolurile Editurii Cartea Românească, unde se găsea salvatorul meu: Florin Iaru. Era, pe atunci, mai marele depozitului. Împăratul unei