Rareori mi s-a întâmplat să constat puterea adevărului oximoronic: "vacarmul tăcerii", "muţenia asurzitoare"...
Într-o sală pustie a Cinematecii - doar eu şi două puştoaice - urmăream derularea cavalcadelor de imagini mute din "Octombrie" ("Oktiabr", 1927) al lui Eisenstein. Filmul se vrusese atunci, în 1927, un fel de poem cinematografic omagial, spre slava celor care, în 1917, instauraseră dictatura bolşevică în Rusia.
În primele minute ale proiecţiei, fâşâitul zgrunţos al peliculei părea deranjant. în curând, ritmul trepidant al imaginilor derulate pe ecran a mistuit sforăiala aceea molcomă în tăcerea unui timp camforat. Ea însăşi, tăcerea, de fapt, este plămădită dintr-o infinitate de zgomote imperceptibile.
Priveam... mut şi încercam să desluşesc notele omagiale ale filmului. Priveam cu ochii şi mintea celui care trecuse el însuşi printr-o epocă îmbâcsită de omagii. Care el însuşi îşi potrivise de câteva ori cuvintele în texte forţat omagiale. Priveam "Oktiabr" de la capătul unei istorii omagiată tocmai prin falsitatea propagandistică a minciunilor pe care trebuia să le slăvim. Cunoscusem prea bine acel timp al minciunii, crescusem în el, mă hrănisem din osânza lui, îi lăudasem poleiala, crezând că, abia din spatele ei, începea minciuna...
Priveam cavalcada imaginilor din "Oktiabr", alese să sugereze o cronică elogioasă a bolşevicilor către putere. Ca să nu fie nici o confuzie între cine şi cine se dă lupta, inserturile avertizează. "Inamicii", burtoşi, caraghioşi, stupizi, ţinând şedinţe nesfârşite; dame în volanuri; pupături în bărci; pahare de ceai aliniindu-se după figuri de dans de salon: un bătrân senil mângâind corzile unei lire desenate pe o uşă; o delegaţie de bătrânei vine să salveze guvernul şi un zdrahon de soldat, profilat măreţ, le rânjeşte: "Niet", "Bolşevicii": agitatori cu feţe de samsari sau hoţ
