In anul 2000, guvernul Năstase a făcut o uriaşă zburătăceală administrativă în Cultură. A schimbat din funcţii tot ce se putea schimba. Ploua cu proteste, care nu-şi găseau loc în presă, venite din partea celor debarcaţi, unii de pe o zi pe alta. Ministrul Culturii, proaspăt instalat în funcţie atunci, graseia diplomatic spunînd că peste tot în lume se întîmplă acelaşi lucru.
Guvernul policolor Tăriceanu nu e nici pe departe la fel de dornic să schimbe totul şi, mai ales, pe toţi din funcţii, în Cultură.
Nu ştiu dacă asta se întîmplă pentru că Mona Muscă a adoptat o politică de păstrare a valorilor pe unde le-a găsit în funcţii sau din cauză că noua garnitură de la vîrful Culturii nu are destui oamenii de schimb. Dar, dacă Mona Muscă se va abţine să facă aceeaşi politică pe care a împins-o la exces predecesorul ei, ar da, poate, un semnal de normalizare.
E momentul scrisorilor deschise. Cea mai tare mi s-a părut aceea semnată de o parte dintre angajaţii Teatrului Naţional prin care i se cerea premierului Tăriceanu să fie păstrat în funcţie Dinu Săraru. Aceştia şi-au semnat scrisoarea. Alţi angajaţi ai aceluiaşi teatru au alcătuit, la rîndul lor, o scrisoare deschisă, implorînd ca Săraru să fie debarcat. Scrisoarea nu era semnată. Nu sînt deloc de acord cu cei care vor ca Dinu Săraru să fie reconfirmat în funcţie, dar mă plec în faţa semnăturilor în clar, puse pe acea scrisoare deschisă.
Au ajuns la mine, ca ziarist, încă vreo zece asemenea scrisori deschise adresate ministrului Culturii. Unele mi s-au părut exerciţii stilistice ale unor personaje care suferă de complexul nebăgării în seamă. Altele însă cred că merită să fie luate în seamă, nu numai pentru că sînt semnate, ci şi pentru că descriu stări de lucru care ar trebui luate la cercetat cu atenţie.
Zeci de intelectuali ieşeni respectabi
