Fiu al lui Iacob Buiucliu (1809-1881) şi al Mariei Buiucliu, născute Tosun (1816-1906), Grigore M. Buiucliu (15 dec.1840-13 dec.1912) era descendentul unei familii de bogaţi negustori armeni din Bucovina, cetăţeni austrieci. Iacob Buiucliu şi fratele său fuseseră împricinaţi, în calitate de reclamanţi, într-un celebru proces împotriva postelnicului Iorgu Ghica, de la care arendaseră două moşii, Deleni şi Macsut. Deşi se bucuraseră de sprijinul Imperiului habsburgic şi al Porţii otomane, fraţii Buiucliu pierduseră în cele din urmă acest proces, întins pe durata a două decenii (1837-1856) şi foarte semnificativ pentru istoria Justiţiei româneşti în faza ei de tranziţie de la Dreptul feudal la cel modern, căci, mai presus de chestiunea de fond, el purta deopotrivă, într-un fel inutil de evocat aici, atât asupra principiului autorităţii lucrului judecat, introdus în }ările române de Regulamentul Organic, cât şi asupra dreptului de apel la Poartă al "sudiţilor", în cazul de faţă al supuşilor Imperiului habsburgic.

Profund ataşat neamului cu tradiţii străvechi de civilizaţie din care cobora, Grigore M. Buiucliu şi-a făcut, asemenea părintelui său, o datorie de onoare din apărarea drepturilor armenilor şi a adevărului despre istoria lor, afirmându-şi cu demnitate identitatea etnică şi religioasă. Perfect conştient însă că asimilarea lor de către români este ineluctabilă în condiţiile vieţii moderne, s-a comportat în consecinţă: a combătut cu convingere orice formă de anacronic izolaţionism etnic, s-a integrat deplin în naţiunea română şi a participat intens la viaţa ei pe toate planurile, contribuind la modernizarea şi propăşirea ţării în spirit european şi occidental. Absolvent al Colegiului armenesc din Paris şi licenţiat în Drept al Universităţii din Iaşi (1874), a devenit un eminent avocat, apoi înalt magistrat (ajunsese, în 1894, consilier la Înalta C