Aidoma oricărui parcurs diacronic, istoria muzicii savante se înfăţişează privitorului ca emula timpului, depozit al experienţelor şi experimentelor, martor al trecutului, exemplu şi aviz al prezentului, avertisment al viitorului. în învolburata ei evoluţie, muzica savantă şi-a desemnat patru categorii spaţiale - modalismul, tonalismul, serialismul şi spectralismul -, patru tipuri de cărămizi (altfel spus, materiale de construcţie), care au ocupat poziţii clar precizate şi delimitate (mai puţin spectralismul, aflat în compenetraţie cu celelalte sisteme extratemporale). Sistemul modal a dominat creaţia sonoră secole de-a rîndul, de la muzica antică greacă pînă la cea gregoriană, bizantină şi renascentistă. A urmat tutela intransigentă, coercitivă a sistemului tonal, sub care a mijit şi înflorit totalitatea creaţiilor baroce şi clasico-romantice. Pentru ca apoi, odată cu exacerbarea spiritului contestatar şi non-conformist, la început de secol 20, să vină vremea serialismului, cu întregul lui alai constructivist şi formalizator, un serialism care a coabitat mai mult sau mai puţin amiabil cu varii paradigme modale, la fel de abstracte, de disonantice şi de artificiale ca şi sistemul serial. Ideea de coabitare a proliferat şi în deceniile din urmă ale veacului trecut, perpetuîndu-se şi astăzi cînd, alături de cele mai neaoşe ori, dimpotrivă, mai altoite forme de modalism, tonalism sau serialism, şi-a făcut simţită prezenţa şi sistemul spectral, cel ce a instaurat nostalgia pentru recuperarea naturalităţii şi intimităţii sunetului, precum şi şansa muzicii culte de a ieşi din criza ei de autoritate şi chiar de identitate, criză în care a intrat tocmai datorită coabitărilor circumstanţiale ori fortuite. Pentru cel ce scrutează sistemul modal în întreaga lui imensitate, priveliştea este dominată de dubla perspectivă, cantitativă şi calitativă, după care s-a ordonat tota