Noul volum de versuri al lui Liviu Georgescu înfăţişează acelaşi discurs revărsat, convulsionat pe care ni l-a oferit debutul d-sale, discurs în pasta căruia îşi dau întîlnire materiile cele mai felurite, plasat la intersecţiile expresionismului cu avangarda. Imaginarul balansează între nostalgia geometriei (formă de asceză lirică) şi imprevizibilul voluptuos al mixărilor metaforice (stare orgiastică). Năzuind la o simplificare, la o reducere la liniamente, poetul se descoperă a fi funciarmente posedatul unui duh dionisiac, al unui prea-plin ce debordează peste limitele proprii, identificîndu-se cu natura în dinamismul său copleşitor, în concreteţea sa implacabilă. E aci o fugă de eu în direcţia unei comunicări metapersonale, în felul în care Wilhelm Wörringer explica "noul patos" expresionist. O chemare a unei spiritualităţi supraindividuale, care împinge inspiraţia pe făgaşul unui entuziasm năvalnic, avînd ca paradigmă ditirambul nietzschean, în pofida utopiei geometrizante, contrapunct menit a sublinia enorma presiune vitalistă: "Sub masca de aur tristeţea levitează dintr-un muşuroi de iridium printr-o armură din foiţă de mică/ sub masca de carton alune coca-cola şi filme de duzină îngraşă/ refugiul într-un imperiu-miraj/ trenul roade visul prin defileurile spaimei prin munţii legendelor inventate/ clipeşte figura lui ţepeş pe mozaicul de abur// prin luncile spelbe iarna îşi depune platoşele ruginite/ şi vîntul de primăvară aduce cămăşile de noapte însîngerate ale fecioarelor şi iasomia uscată/ din călimări amorţite se înalţă şerpi scrijelind cu limbile lor/ o scriere indescifrabilă rotocoale de bale şi venin alunecă/ pe carnea diafană se zvîntă pe hîrtia de sînge/ în jurul focului dansul ritualul sinteza deşertului din întunericul firidelor/ un ochi adormit îşi secretă privirea în turnuri de fum/ se scurge prin spaţii înguste în sofismul geometriei".