Ieri nu m-a enervat nimic. Aşa cum nici azi sau mâine nu mă poate deranja ceva. Că am ajuns la locul de muncă stropită până-n gât de noroi, stilul meu de a păşi fiind unul mai mult decât elegant, nu este motiv să mă enervez. Că am reuşit să intru în conflict din nimicuri cu nişte colegi, discuţii aberante despre viaţă şi alte subiecte mult prea grele pentru mine, nici asta nu m-a enervat. Deşi nu am înţeles absolut nimic din cele spuse, nu am lăsat să se vadă acest lucru. M-am eschivat spunând că trebuie să dau un telefon. Şi l-am dat. Dar vocea de la celălalt capăt al firului a început să se răstească la mine, pe motiv că-i datorez o explicaţie despre felul în care m-am comportat eu la ultima vizită pe care i-am făcut-o. Nu m-a enervat nici asta. Am preferat să mă apuc de treabă şi să scriu. Calculatorul nu mergea. L-am tastat, l-am învârtit, l-am resuscitat pe toate părţile, nimic. Un coleg mi-a venit în ajutor băgându-l în priză. În zadar am încercat să fac faţă situaţiei mai mult decât jenante, să mă motivez spunând că sunt zăpăcită şi copleşită de multe probleme existenţiale, am văzut foarte clar cum am scăzut în ochii lui. Să mă enervez? Nu. Deloc. Am preferat să-mi scot din geantă cornul cu ciocolată. Şi

l-am mâncat dintr-o suflare. Când am boţit ambalajul să-l arunc la coşul de gunoi, ochii mi-au căzut pe spatele hârtiei unde scria gramajul şi numărul de calorii. Foarte mult. Îmi mâncasem porţia din acea zi. Dar nu m-a enervat nici asta. După cum spun unii, şi efortul psihic ajută la arderea caloriilor. Pentru mine un efort e şi atunci când încerc să-mi găsesc dosul cu ambele mâini. Să mă enervez pentru asta? Nu. Nimeni nu ştie, doar eu. Când am ajuns seara acasă, un vecin mi-a atras atenţia că nu am ieşit şi eu ca tot bunul locatar să curăţ zăpada din faţa scării. Nici asta nu m-a enervat. Mi-am dat ochii peste cap şi i-am zâmbit cu un scop pe car