Ma apropii de comentariul Iuliei Popovici la nominalizarile pentru premiile Galei UNITER 2005, publicat in numarul precedent al Observatorului Cultural, cu preocuparea celui care spera sa vada nascindu-se o cultura teatrala romaneasca a dialogului de idei, si nicidecum cu incrincenarea unui breslas uns provizoriu cu privilegii institutionale (membru al juriului de nominalizari). Totusi, dialogul de idei mai are de asteptat, ca o tristete endemica a teatrului romanesc, pentru ca drumul spre mecanismele artei e intrerupt din nou de un mic front ideologic. Incriminarile comentariului obliga la didactica prima a actului critic: un gest artistic se instituie prin el insusi sau prin oportunitatea lui strategica (afilierea la un curent, la un trend, la o atitudine de grup, adeziunea la campaniile criticii, apartenenta autorului la o categorie de virsta, flatarea unor categorii de public si de virsta, incurajarea tineretului, atasarea de temele actualitatii etc.)?
De ce credeti, Iulia, ca selectia elitei teatrului romanesc intr-o stagiune trebuie sa corespunda cu „succesivele topuri, clasamente si analize“ ale criticii, si ce va face sa credeti ca aceste topuri, clasamente si analize sint valabile pentru toti membrii comunitatii critice? De ce textul contemporan „pe care atit ne-am chinuit sa-l aducem pe scena“ asigura valoarea spectacolului de teatru? De ce batalia pentru textul contemporan (fireasca, legitima) certifica si valoarea textelor contemporane? De ce tineretea biologica a regizorilor le-ar garanta acestora si tineretea creatoare?
De ce teatrul, daca e trendy, nu poate fi si mort? Ce ne facem in cazul acelor creatori maturi de teatru care se dovedesc adesea mai nonconformisti, mai insolenti si mai tineri decit tinerii?! Ar trebui ca nominalizarile sa faca media intre actualitatea „reprezentativa“ a teatrului si „mutatiile estetice“ prov
