Istoria arhitecturii romanesti este diferita de istoria arhitecturii care constituie astazi, teritorial si politic-institutional, Romania. Multe dintre lucrurile predate la scoala si mentionate in carti nu „sint“ reale deloc, au fost interpretate pina la desfigurare sau doar nuantate. Rescrierile care vor urma – daca, in frenezia (re)constructiei, va mai avea cineva ragazul sa le scrie – trebuie sa se aseze si ele in matca acelora, anterioare, pe care le vor fi criticat, spre a se expune, la rindu-le, revizuirilor. Aici, pentru economia unui scurt raspuns de ancheta culturala, voi spicui doar citeva dintre locurile unde prima dintre istoriile mentionate are, pe ici, pe colo, precum seicul din Bagdad al lui Alexandru Andries, (cite) un punct foarte, foarte slab:

1. Nu exista arhitectura „romaneasca“, „specific national“ si alte tipare identitare transferate dinspre politica nationalista (in sensul initial, de nation-building, dar si in cel „filetist“, caricat de ideologiile de extrema ale anilor treizeci-optzeci). Ceea ce am mostenit de la inaintasi este o arhitectura puternic regionalizata.

Asemanarile mari nu sint intre Moldova si Valahia, ci, bunaoara, intre prima provincie si spatiul slav si caucazian, respectiv intre a doua provincie si arealul sud-dunarean. Arhitectura transilvana, sacra, de lemn, are mai mult de-a face cu cea scandinava decit cu bisericile de la sud de Carpati. Trei Ierarhii ieseni sint o biserica mai degraba armeano-georgiana, dupa cum Cozia este mai degraba una sirbo-kosovara.

2. Atunci cind fuse vorba de construit o arhitectura „nationala“, absenta precedentelor monumentale ii punea in mare incurcatura pe creatorii de stil autohton: arhitectura asa-zis „etnic-romaneasca“ (i.e. destinata si edificata de romani) este minora si mignona ca scara, rurala si primitiva (acesta din urma nu este, in acceptiunea mea, un term