Vrem mai mult, mai bine. Vrem să ne depăşim condiţia mizeră în care tindem să ne pierdem minţile, valorile şi pe noi. Vrem să trăim fiecare zi aşa cum ne-am fi întors în lume din alte locuri, pentru a petrece o zi, doar o singură zi, printre oameni. Acestea au fost şi gândurile celor care, în urmă cu un an de zile, se aflau în Spania angajaţi în diferite locuri de muncă mult mai bine plătite ca la noi. Şi-au părăsit familiile promiţând că, la întoarcere, viaţa lor va fi mult mai bună. Şi-au părăsit copiii sfătuindu-i să aibă grijă de mama lor. Şi-au părăsit patria mamă dezamăgiţi de vitregia ei. Acum un an, la prima oră a dimineţii, toate visele adunate laolaltă în inima Madridului s-au risipit în câteva minute, toate speranţele care aşteptau să prindă viaţă pentru cei dragi au fost spulberate. Violenţa declanşată de cele zece rucsacuri încărcate cu explozibil a distrus patru trenuri încărcate cu mii de oameni care făceau naveta spre locurile de muncă. Printre ei se aflau şi 15 români. De mici suntem învăţaţi că în noi stă puterea reuşitei. Ni se spune că viaţa e ca o bucată de lut pe care noi o modelăm aşa cum vrem. Că norocul ţine cu cei curajoşi şi că, înainte de a cere ajutorul altora, trebuie să ne ajutăm pe noi înşine. Că numai noi suntem răspunzători pentru ceea ce ni se întâmplă şi că, aşa cum ne aşternem, aşa şi dormim. Că sunt sau nu adevărate aceste vorbe, doar familiile celor care acum un an s-au stins din viaţă au căderea să spună. Unii dintre ei şi-au pierdut părinţii, pierzând astfel trecutul. Alţii şi-au pierdut copiii, pierzând viitorul. Victimele atentatului nu şi-au dorit doar să ia viaţa în piept, dar au şi avut curaj să o facă. Plătind un tribut prea mare.Astăzi este ziua în care fiecare dintre noi trebuie să se gândească, pentru câteva minute, la ei. La cei care au sperat. Care au avut curajul să facă ceva pentru a-şi materializa visul. Soa