Un colaborator al Observatorului cultural este prin definitie un… observator cultural. Aceasta constatare aparent triviala m-a pus insa pe ginduri: jurnalismul politic are un scop bine definit, critica literara, de asemenea. In ambele cazuri, cel care scrie are cel putin o finalitate precisa, chiar si in absenta unei „viziuni a lumii“, a unei ideologii sau a unui aparat teoretic bine definit. Dar cel care, aparent, observa doar fenomenul cultural? Joaca el, in acest proces, rolul unui simplu interpret sau este in acelasi timp un datator de semnificatie, un creator al „culturalului“? Aceste intrebari nu sint doar artificii retorice si sper ca tentativele de raspuns care vor urma nu vor fi percepute ca simple sofisme.
Exista tomuri intregi care discuta sensurile conceptului de cultura si universitatile au mai toate, astazi, facultati de „studii culturale“.
Conceptul in sine a inceput sa se contureze ca un concept de sine statator in secolul al XVIII-lea. Apoi, de la Marx la Matthew Arnold (Cultura si Anarhie, 1868), de la Ezra Pound la Spengler (cu a sa distinctie intre cultura si civilizatie) si Max Weber, la Gramsci si urmasii sai mai mult sau mai putin structuralisti sau post-structuralisti, cultura a cunoscut multe si extrem de variate definitii. (O definitie care m-a intrigat si pe care inca mai incerc sa o inteleg este aceea a lui Fernando Pessoa, in Cartea nelinistii. O traduc din versiunea engleza: „in cunoastere (knowledge) exista o eruditie ce poate fi numita, pe buna dreptate, eruditie, dar in intelegere (understanding) exista o eruditie numita cultura“.
Cautam cultura pentru a invata, pentru a ne perfectiona prin insusirea unor „valori spirituale“ (secolul al XIX-lea, in Romania si, in general, in intreaga Europa) sau incercam sa ajungem prin ea la „adevarul adevarat“ – pentru a descoperi doar ca nu exista un adevar adevarat (secol
