Ion SIMUT

Reabilitarea fictiunii

Editura Institutului Cultural Roman, Bucuresti, 2004, 464 p.

Spirit nespeculativ, sintetic si transant, Ion Simut este, dintre toti criticii generatiei ’80, cel mai apropiat de formula clasica a foiletonisticii noastre interbelice. In cartile sale de pina acum, foarte solide, bine articulate ideatic si stilistic, oradeanul si-a permis un singur minuscul derapaj metodologic de la echilibru, in sinteza despre Liviu Rebreanu (1997) – fosta, la origine, o foarte bine apreciata teza de doctorat sustinuta la Cluj –, unde sint introduse citeva ingrediente generale de psihocritica, nu determinante pentru mersul de ansamblu al volumului si deloc definitorii pentru articularea unui viitor portofoliu speculativ.

Structural, Ion Simut nu e facut pentru ipotezele abisale, pentru risc sau pentru scrutarea fluxurilor de adincime ale imaginarului; dimpotriva, ceea ce il atrage e terenul ferm al certitudinilor, unde principala sa calitate e darul de a gindi evolutia literaturii romane pe spatii tematice vaste, integrative. Volumul Reabilitarea fictiunii, care grupeaza pe aproape 500 de pagini texte publicate initial prin reviste, contine, sub acest aspect, si un pariu diacronic cu bataie mai lunga, prin calcularea unei ciclicitati de 40 de ani in ceea ce priveste „ritmul virfurilor de forma maxima a literaturii romane“, expresie prin care criticul intelege, in mod prioritar, virfurile de sarcina ale prozei fictionale, considerate ca determinante pentru functionarea libera, neconstrinsa de circumstante, a unei literaturi. Istoria literaturii romane de dupa intregirea din 1918 – constata Simut – a inregistrat pina acum doua asemenea virfuri semnificative, in perioada din jurul anilor 1930 si in 1970, ceea ce ne duce la concluzia ca urmatorul moment amplitudinar se va produce in jurul anului 2010, cu inerente reverbe