Asteptata ca o coborire cu hirzobul de catre toata lumea teatrala (macar din curiozitate), incheiata la norma de catre un parlament pesedist grabit sa mai arunce praf in ochii unui electorat de impachetat in vorbe inca o data (uite ca n-a fost sa fie!), finalul de noiembrie al anului trecut (via Monitorul Oficial nr. 1119 din 29.11.2004) a rasturnat peste poporul art-spectacular ditamai Legea 504/17.11.2004 a institutiilor publice de spectacole si concerte. Nu ma mir ca presa de specialitate nu a tratat cu o minima atentie evenimentul (cam tare cuvintul…). Din pacate, critica ori jurnalistica din domeniu e foarte putin atenta la suportul legislativ, conjunctural, al evolutiilor estetice. Or, fara suport, orice initiativa risca, asa-zicind, sa ramina in aer.
Oricum, legea era asteptata, in primul rind ca un contrabalans la Codul Muncii intrat in vigoare in primavara lui 2003, ca un corectiv la Legea 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza in sectorul bugetar si a indemnizatiilor pentru persoane care ocupa functii de demnitate publica, eventual jucind rol de CASCO in relatia cu proprietarul, consiliu local sau judetean, dupa caz. Era asteptata de structurile manageriale pentru a rezolva criza de relationare cu angajatii, „vietasi“ o data cu intrarea in vigoare a numitului Cod al Muncii, dar si de angajati, taman pentru viceversa (basca un mic orgasm sindical, la botul calului).
Sa o luam, insa, pe rind. Despre salarizare, legea nu sufla un cuvintel, mai putin ceea ce se refera la contractele in baza Legii dreptului de autor sau a conventiilor reglementate de Codul Civil. Asta in conditiile in care principalele motive de tensiune pleaca exact de la nivelul remunerarii, iar majoritatea contractelor se refera la Legea 154, in conditiile in care teatrul romanesc, institutional vorbind, este, pina una alta, esential un teatru
