De cite ori citesc vreo carte care are drept subiect natiunea etnica in Evul Mediu rasaritean ramin descumpanit. Este nevoie, mi se pare, de o mare indepartare de la ceea ce pare sa fi fost spiritul medieval pentru a conchide, fara infinite precautii, ca solidaritatile etnice au precumpanit asupra celorlalte forme de asociere si traire comunitara.
In epoca de dupa Antichitate, formele de dependenta umana au dainuit, chiar daca modificate. De la sclavii greci pina la robii virstei de mijloc a istoriei europene distanta este destul de mica. Si unii, si altii apartin unei lumi nelibere si este greu de imaginat ca vorbirea aceleiasi limbi si faptul ca participau la aceleasi sarbatori cu stapinii lor – unii pentru a servi, altii pentru a fi serviti – sint semne ale unei solidaritati etnice.
Dimpotriva, decisiva in asemenea cazuri era voia strapinului, iar legatura care il facea pe rob – dar si pe serb, desi nu la fel si nici in aceeasi masura – sa participe la o sarbatoare si chiar sa se bucure de ea, in limitele conditiei lui si ale bunului plac al seniorului, era de netrecut.
- Solidaritati orizontale si tendinte de dominatie
Evul Mediu a ramas, din acest punct de vedere, o ordine ierarhica, in care relatiile pe verticala sociala aveau alta infatisare decit cea – inscrisa intr-un elan egalitar mai ales de anumite forme de religiozitate (Reforma radicala) si de ascensiunea unei burghezii meritocrate – a solidaritatii etnice. Nu spun ca asa ceva nu putea functiona deloc si la nici un nivel. Dar intre romani, unde Reforma nu s-a realizat, iar revolutiile burgheze au intirziat si au fost mereu incomplete, nu prea gasim dovezi pentru o asemenea sustinere. De aici concurenta razboinica pentru hegemonie dintre Tara Romaneasca si Moldova in timpul lui Mircea cel Batrin, Stefan cel Mare si Stefanita, Mihai Viteazul ori Vasile Lupu si Matei
