Se poate demitiza istoria? Intrebarea continua sa ne plaseze in cercul (vicios, pentru un om de stiinta) al jocului mitizarilor si demitizarilor. Gestul demitizant (mergind de la contestarea calm-ironica la atacul violent iconoclast) face parte din acelasi scenariu ritualic cu gestul mitizant. Atitudinea fata de „zeu“ a societatilor arhaice sau moderne este una ambigua. Zeul obosit sau absent (de fapt, resimtit ca atare de catre membrii respectivei societati, participanti activi la cultul sau) este „revigorat“ printr-un ritual care incorporeaza inclusiv momentele negatoare, destructive; crima ritualica, executata uneori asupra unui „tap ispasitor“, uciderea (imolarea) zeului tutelar este menita a-i reda aceluia semnificatiile, a-l readuce, ca principiu activ, in ordinea lumii (ce tocmai il imolase). Societatile primitive cunosc mecanisme foarte bine reglate ale acestei etape din „evolutia“ unei figuri divine, mitice, fondatoare etc.
Modernitatea noastra este aceea care gestioneaza cu certa dificultate asemenea momente de criza. In simplitatea scenariului mitic, care subintinde atari istorii (precum, inclusiv, aceea a contestarii lui Stefan cel Mare sau – mai an – a lui Eminescu), societatea noastra concretizeaza diferit aceleasi atitudini stravechi in numele unor nevoi similare.
Nu cred ca o raportare in registru negativ la o figura mitica (a istoriei nationale, sa zicem) este in sine mai „eliberatoare“ decit o raportare omagianta, pozitiva: ele se supun regulilor aceluiasi joc, care sint cele, simplissime, schitate anterior. Cred, mai degraba – si poate acesta este lucrul care ar trebui sa ne dea de gindit –, ca aceia care se raporteaza atit de insistent la o figura mitica (pentru a o apara sau a o contesta, „semnul“ pozitiv sau negativ este indiferent in se) au, ei insisi, nemarturisita, o problema in legatura cu… propria identitate, cu propriul
