Pe vremea cind Traian isi completa colectia de trofee politice cu capul lui Roman, dupa ce schimbase deja citeva ministeriate si un guvern cum cel condus de Tariceanu abia incearca sa fie, Calin se juca inca pe motocicleta prin praful de pe strazile Bucurestiului, VIP de duzina prin revistele de fite.
Nu exista ocazie, de la ultima lacrima a lui Traian incoace, in care sa nu auzim cind din gura lui Tariceanu, cind din cea a lui Basescu, ce pretenie ii leaga, cit de solida e relatia lor si cit de bine se simt ei impreuna. Iar ocaziile n-au fost deloc putine. Au fost mai intii cele doua luni de campanie electorala, in care erau aproape nedespartiti.
Mai timid, la inceput, Calin parea usor nelalocul lui. Il lasa mai mult pe Traian sa deschida vorba despre relatia lor. Pe scenele improvizate ale tarii, asistind aproape zilnic la spectacole de vote-raising, Traian pasea intotdeauna primul. El facea oficiile de gazda, el il introducea pe Calin in baile de multime si in lumea buna a carismei si simpatiei populare.
Dar sfirsitul acestui prim ritual de imperechere politica i-a prins totusi pe picior de egalitate. Cuplul avea sa atinga, cum s-ar spune, deplina maturitate. Era si cazul. Venise vremea preluarii responsabilitatilor, a impartirii lor, viata impunindu-le de-acum inainte mai degraba sarcini decit momente de reverie. Relatia a curs totusi liniar.
Nici o birfa legata de presupuse infidelitati sau de certuri, mai mult sau mai putin contondente, n-avea sa scape netaxata imediat de cite o noua asigurare publica potrivit careia tandemul functioneaza sub cele mai bune auspicii. Traian si Calin se intilnesc mai rar, e drept, dorm in palate diferite, e normal, dar se suna la telefon cel putin o data pe zi.
Si totusi, metafora acestui fericit concubinaj politic contrazice flagrant ceea ce se stie de cind lumea despre
