Ovidiu Lipan Tandarica si cantecele aromanilor.

In orasul meu de pe Dunarea de Jos, cea mai buna branza si cele mai spectaculoase nunti le faceau machidonii. Si cele mai tragice povesti de dragoste aveau ca personaje tot aromani, pentru ca nimeni nu concepea ca vreunul din tinerii comunitatii sa se casatoreasca in afara ei. Dimineata, batranii sedeau pe micile terase ale carciumilor de cartier si-si sorbeau tacticos cafeaua, in timp ce aruncau cu zarurile la table. La piata, femeile lor vorbeau intr-o limba veche, cu multe consoane "tz" (le spuneam "tantaroaice"), si vindeau branza de oaie si bulgari aromitori de unt proaspat, asezati pe frunze de vita-de-vie. Tineau la pret, era o placere sa te tocmesti cu ele. Toata lumea iesea sa-i vada, cand trecea pe strazile orasului vreo nunta de machidoni, cu bradul in fruntea alaiului si cu o cruce in capetele careia era infipt cate un mar, simbol al dragostei si al bunastarii. Femeile purtau sarafane de catifea stacojie, brodate cu matase si margele colorate, si dansau saltand pe varfuri, cu pasi petrecuti, fluturand batiste si chiuind ascutit, iar barbatii se balansau de pe un picior pe altul, lasandu-se brusc pe vine, cu strigate aspre, ca stramosii lor, ciobani coborati din Muntii Pindului. Pasiunea cu care isi cantau cantecele, intr-un grai cu esente vechi, spiritul de comunitate si disciplina ierarhiei de varsta si de stare, pe care o tineau cu sfintenie si o invatau de mici copii, ii faceau admirati si respectati in oras. Nu m-am mai intalnit din copilarie cu aroma placintei lor traditionale, cu foi subtiri, miere si nuca, in felul baclavalelor turcesti, nici la piata n-am mai vazut tantaroaice, nici pe strazi n-au mai trecut alaiuri de nunta traditionale, cu brad in frunte. Spre deosebire de altele (turceasca, evreiasca, armeneasca), comunitatea lor nu s-a stins, dar si-a mai "inmuiat" conservatorismul. B