Cand am vazut-o prima oara, era un ghemotoc mic, negru, care scancea in poala vecinului, alaturi de alti trei catelusi destinati inecului.
La tara, unde am copilarit, viata are unele aspecte dure, nemiloase. Cateii care nu-si gasesc stapan pana la intarcare sunt inecati.
In jurul fantanii parasite, unde ne jucam mai multi copii, s-a facut intai liniste, cand ne-am dat seama de sacrilegiul care se pregatea. Apoi am inceput sa il rugam cu o vehementa dusa pana la lacrimi pe stapanul cateilor sa ni-i incredinteze pentru a-i creste. Asa am obtinut la varsta de 9 ani, cu aprobarea parintilor, catelusa cea neagra si, odata cu ea, o gramada de bucurii si de griji.
Ghemotocul mirosind a lapte a devenit in nici un an tovarasa de joaca, prietenul nedespartit al celor patru copii din familia noastra. Era stapana de necontestat a curtii pline de pasari si animale domestice, pe care o pazea, si nu a cunoscut niciodata constrangerea lantului sau a botnitei. La sugestia tatalui nostru, primita cu entuziasm, numele de botez i-a fost: Dolca.
De talie mijlocie, cu o blana neagra, lucioasa, cu certe caractere de ciobanesc, avea o privire inteligenta cu care parca vorbea. Doar cand manca era bine sa stai la distanta, altfel te maraia manios.
Cu toate acestea, nu era deloc lacoma. Cu bunul simt caracteristic animalelor, se hranea cu strictul necesar, ce prisosea fiind dosit in locuri numai de ea stiute. Fapta in sine era tradata de urmele de tarana de pe nasul mereu umed, caruia noi copiii ii spuneam alintator "tuflik". Terminarea vacantei de vara si trecerea la obligatiile scolare nu insemna decat restrangerea timpului zilnic petrecut impreuna la joaca. Dupa lectii, nimeni nu ne mai despartea. A venit insa vremea cand trebuia sa devin elev intern, la un liceu situat in alta localitate, si despartirea de Dolca avea sa fie lunga si grea. S-a consolat insa s
