Vizita lui Traian Basescu peste Ocean m-a pus in fata unei probleme delicate pe care o marturisesc aici, nu cu pretentia ca am dreptate eu, ci in virtutea dreptului la diferenta, aflat la mare cinste in America.

Constat ca sunt plin de prejudecati. N-as putea sustine cu exemple ideea lui Napoleon ca „diplomatia este politia imbracata in haine de gala" (desi banuiesc ca imparatul stia ce vorbea), dar pot sa iau in serios, fara teama ca m-as putea trezi prin tribunale, pe cea a lui Victor Hugo, care pretindea ca „diplomatii tradeaza totul cu exceptia propriilor emotii".

De aceea, am ramas la prejudecata ca diplomatia se face prin saloane sau in culise, uzand de zambete si de ipocrizii.

Ceea ce ma impinge sa devin melancolic cand il aud pe Traian Basescu, tentat, se pare, sa se vrea, asemenea lui Constantinescu, un fel de „lider regional", explicandu-ne ca azi „se discuta rapid, se iau decizii, se fac greseli, se corecteaza" (bineinteles, daca greselile mai pot fi corectate!).

Nu pot sa scap, de asemenea, de prejudecata ca istoria n-a fost un bun pedagog pentru caracterul nostru. Ne-a invatat sa ne pitim „supt vremi", vorba cronicarului, sau sa ne punem bine cu ele. Pe scurt, ne-a educat sa vedem in oportunism o forma de intelepciune.

Vizita lui Basescu in America mi-a dat ocazia sa ma conving ca nu numai politicienii nostri se uita spre Washington cu aceeasi evlavie cu care se intorc spre Mecca musulmanii cand isi fac rugaciunile. Reflexul e mai raspandit.

Dovada graba cu care unii au vazut in aceasta calatorie peste Ocean a lui Basescu o „vizita istorica" si s-au aratat absolut incantati ca Bush l-a numit pe presedintele nostru „prietenul meu". Asta m-a pus in fata unei probleme delicate pe care o marturisesc aici, nu cu pretentia ca am dreptate eu, ci in virtutea dreptului la diferenta, aflat la m