Iată o întrebare la care cu greu se poate răspunde. La cei 85 de ani împliniţi pe 11 martie, Radu Bogdan continuă să rămînă un personaj enigmatic. Deşi prezenţa sa în mediile culturale este una constantă, deşi apariţiile sale în public sunt de la sine înţelese şi, oarecum, obligatorii, percepţia lui umană şi culturală, poate tocmai datorită faptului că se înscrie insesizabil într-un circuit sever al necesităţii, ratează sistematic statutul de eveniment. Obişnuiţi în prea mare măsură cu silueta sa înaltă şi imperială, cu părul său leonin şi rebel, de un alb perfect, uşor virat spre albastru cînd lumina dă şi ea semne de oboseală, sprijinit ferm pe favoriţii adînci, cu muchia lată, din recuzita starurilor şaizeciste, familiarizaţi cu privirea sa iscoditoare, incapabilă să disimuleze panica profundă că în orice clipă ar putea pierde ceva esenţial, agasaţi uneori de curiozitatea sa copilărească, insaţiabilă, de a descoperi lucruri noi acolo unde cei mai mulţi nu le văd nici pe cele vechi, ignorăm cu o inocenţă care nici măcar nu ne poate fi imputată că risipim sistematic şansa de a ne întîlni cu un erou mitologic şi cu o făptură exemplară. Deşi, la prima vedere, pare că face parte dintr-o lume familiară şi dintr-o specie previzibilă, deşi ne pare cunoscut de undeva, fie prin experienţă directă, fie prin experienţa livrescă a portretului majestuos şi devastator pe care i l-a făcut cîndva Gabriel Liiceanu, ne scapă iremediabil la Radu Bogdan faptul că el a trăit şi trăieşte realmente într-o altă lume. Una pe care nimeni nu a căutat-o cu atăta obstinaţie, dar şi una pe care nimeni nu a găsit-o într-o asemenea măsură, o lume care este fictivă şi densă în acelaşi timp, iluzorie şi senzuală ca femeia din vis: lumea Culturii, a creaţiei necontingente, a esenţelor întrupate şi inalterabile. Înţelegînd Cultura dincolo de convenienţe şi de coduri, investind în insemnele ei se