Comemorările centenarelor ar trebui să fie perfect egale unele cu altele, mai ales ale centenarelor naşterii: o sută de ani scurşi de la venirea cuiva pe lume - interval de timp impresionant (un secol!), dar şi familiar, pentru că personajul a fost pînă de curînd contemporanul nostru. în perceperea intimă, centenarele rămîn însă extrem de inegale: există centenare surprinzătoare, centenare emoţionante, centenare neverosimile; aproape niciodată centenare indiferente.
De la naşterea lui Jean-Paul Sartre au trecut o sută de ani. Gîndul provoacă o senzaţie dezagreabilă, amestecată totuşi cu o mică satisfacţie răutăcioasă. Cum, doar o sută? Păcat! Sartre nu mai aparţine de mult vremii noastre. Am impresia că peste amintirea lui au trecut, în regimul timpului interior, cel puţin două sau trei veacuri. Motivul? Sartre a întruchipat unele dintre cele mai cumplite trăsături ale intelectualului din secolul XX, trăsături ce au făcut din această categorie de oameni pătura indirect vinovată de o cantitate enormă de orori şi de crime.
Portretul pontifului de la Libération poate fi astăzi trasat cu o simplitate descuranajntă: inteligenţă strălucită, aliată cu un spirit destructiv fără egal; capacitate creatoare uriaşă, aflată însă în slujba unui singur principiu, bunăstarea personală, contra a toţi şi a toate; discurs demagogic permanent despre "implicare", "responsabilitate", "generozitate", perfect paralel cu dezangajarea intimă totală; o vanitate bolnavă, împinsă pînă la limita absurdului, un egoism monolitic, mai dur decît stînca, slujind oricărei idei, atîta timp cît ea se dovedea profitabilă. Un dispreţ adînc pentru rasa umană - acesta ar fi mesajul ultim al filozofiei şi al literaturii sale. Considerîndu-se, probabil, supraom căruia totul îi este permis, Sartre n-a văzut nimic ilogic în a-i urî pe oameni şi a ţine concomitent discursul exist
