Iată-mă silită să contrazic promisiunea pe care o făceam în cronica anterioară, aceea de a nu scrie despre Aviatorul până când nu voi vedea şi Million Dollar Baby. O anume iritare intelectuală m-a adus în această situaţie: când s-a scris despre Oscaruri, s-a făcut mare tapaj pe faptul că filmul lui Scorsese, deşi a obţinut cinci premii, a luat unul pentru distribuţie (Cate Blanchett, "Cea mai bună actriţă într-un rol secundar") şi patru "tehnice". Acest termen indică o prejudecată cu care mi-e imposibil să fiu de acord, care arată o bistratificare nejustificată a oricărei pelicule: sus e stratul rafinat, cu regie, actori şi scenariu, iar jos se găseşte insignifianta producţie şi detaliile tehnice. O astfel de prejudecată mi se pare inadecvată şi deficitară. Mai mult, poate altera serios percepţia unui film.

Să mă explic. Ştim cu toţii că mediumul cinematografic e responsabil pentru cea mai sintetică dintre arte, pentru cea care solicită cele mai multe simţuri. Or, a-l reduce la cele două straturi pe care le menţionam înseamnă a simplifica această artă, a o privi strict - mă hazardez - prin lentila spectatorului de teatru, unde regizorul poate continuă să fie demiurgul din culise. Fără a vrea să diminuez importanţa regiei de film, aş vrea să atrag atenţia asupra unui detaliu: când s-a acordat Oscarul pentru cel mai bun film, nu regizorul, ci producătorii au fost chemaţi să primească premiul, iar Clint Eastwood

s-a scuzat pentru prezenţa lui pe scenă! Cu alte cuvinte, în lumea filmului, noul demiurg e producătorul, nu regizorul. Cred că Michel Foucault ar fi zâmbit în faţa acestei inovaţii: puterea îi aparţine celui care desemnează limitele "terestre" ale viziunii artistice (a regizorului). Oricum, există un raport de dependenţă între mai mult de două straturi, între mizanscenă (care include prestaţia actorilor), cinematografie, sunet şi