De ce, de la o vreme am o fobie difuză faţă de hârtiile oficiale care-mi sosesc prin poştă? Dar şi când trebuie să scriu eu însămi un text neutru, o cerere banală către Primărie ori alt for, am de fiecare dată o reacţie de lehamite şi neîncredere? Frisonul inoportunităţii mă bântuie, senzaţia de zădărnicie şi de neant, chiar şi atunci când aş avea de relatat bunăoară ce mi s-a întâmplat ieri. Şi ca ieri, de când mă ştiu, tot întâmplându-mi-se câte ceva grav, ce poate părea banal în nefirescul lumii, dar în sufletul meu ia proporţii de cataclism, am o bănuială că lumea mi se duce de râpă. Lume în care şi eu, ca toată lumea, păţesc, iată, şi lucruri care mă strâng de gât.

Începe să se vadă de la o poştă că viaţa, pe care o iubesc, se deteriorează în datele ei de susţinere, că mi se subţiază rezistenţa proverbială la stres, că refugiul în muncă, în poezie, nu se mai produce ca până de curând ca o tămăduire şi ca o revanşă, ca o deconectare productivă şi foarte frumoasă de la zonele toxice ale existenţei.

Am ajuns să mă tem şi să mă ruşinez de starea mea de rău, că fără compasiune şi fără ajutor, singură, nu voi mai avea puterea şi nici curajul să mă mai zbat pentru supravieţuire. Am ajuns la bătrâneţe, muncind toată viaţa şi acumulând, la vedere, eşecuri şi merite, să cred că domeniul meu, sufletul meu, dreptul meu la linişte, nu sunt nici de lepădat, nici de ignorat. Nici de lepădat şi nici de ignorat, cum nimic din ce este omensc în greşeală şi nevinovăţie. De fapt, ce mi s-a întâmplat ieri, şi de ce simt că şi numai a relata întâmplarea, este un lucru de speriat?

Pentru a-l face să înţeleagă pe bunul cititor, şi nu numai pe el, ar însemna, metaforic vorbind, să fiu în stare să execut, pe hârtie, fireşte, o faptă de superman, un lucru de poveste şi supărător pe deasupra. Să iau în braţe, cum se spune, copacul zdravăn al prop