Precedenta cronică a pesimistei am scris-o dintr-un oraş străin, dintr-un apartament străin şi din faţa unui calculator străin devenit, pentru un mic interval de timp, al meu. În timp ce mă străduiam să înţeleg, în pagina albă a computerului, cât era capriciu liber consimţit şi cât obligaţie de serviciu în tăieturile cenzurii comuniste, în partea stângă a ecranului îmi răsărea mereu un mic dreptunghi cu un roboţel galben, rotund ca un bondar, care mă saluta la repezeală şi mă anunţa, cu o veselie suspectă, că am un mesaj. Nu un e-mail, ci un mesaj din acelea cvasi-telefonice, la care replicile interlocutorilor se schimbă pe loc. De fapt, nu pe mine mă anunţa vornicelul electronic, ci pe precedentul utilizator al computerului, pe numele lui Ştefan. Prima dată am închis amuzată anunţul, ca o persoană discretă ce sunt, dar el a revenit la câteva minute. A doua oară l-am închis hotărâtă, dar a apărut încăpăţânat din nou, a treia oară am încercat să răspund şi să limpezesc situaţia, dar, cum nu mai folosisem un asemenea mijloc de comunicare, am greşit comanda. O vreme vornicelul a părut să se liniştească, apoi a scos iarăşi capul, ca Woody, ciocănitoarea din serialul de desene animate, să mă anunţe, de după paravanul cronicii pesimistei, că, Hello!, cineva, şi altcineva, şi altcineva mă caută, adică îl caută pe Ştefan. În fine, am reuşit să răspund, nu era nici o filozofie de altfel, dar replica mea era precedată automat, ca-n piesele de teatru tipărite, de numele ŞTEFAN, derutându-i, probabil, pe interlocutori. Am călcat regulile acestui tip de comunicare unde e obligatoriu să scrii foarte repede replici foarte scurte, daca se poate monosilabice, mi-am spus numele adevărat, am explicat pe larg malentendu-ul. La scurt timp, toţi vorniceii şi-au închis unul după altul, mini-ecranele, ca şi cum stăpânii lor şi-ar fi retras, supăraţi, ambasadorii din computerul meu, şi